Nu are puterea unşilor lui Dumnezeu pe pământ, nici nu a construit un imperiu. N-are vile, terenuri şi păduri, nici patru maşini parcate în garaj. Şi-a dorit însă să fie un model pentru copiii săi, urmându-şi visul cu încăpăţânare. În toamna lui 2003, la 69 de ani, s-a înscris în aceeaşi zi la două facultăţi. Coleg de grupă la Drept cu fiul său, a devenit şef de an, apoi de promoţie.
O poartă verde, pe o străduţă cu case. Pe aleea nesfârşită, Ion Mazilu se apropie grăbit de poartă. Cu ochii verzi şi părul grizonat, nu pare a avea mai mult de 50 de ani. Se laudă cu asta: „Ţine de genă, cumva. Mama mea a murit la 100 de ani fără opt luni, iar tata, la 93 de ani. Noi suntem cinci fraţi şi toţi în viaţă. Trebuie să fii ponderat. Eu aşa sunt. Să nu doreşti moartea nimănui“. Râde: „Dar să-i faci pe ei să şi-o dorească. Glumesc“. Se mişcă iute şi zâmbeşte permanent. „Ce faceţi dumneavoastră?“, îl întreb pe omul din faţa mea. „Vreţi juridic sau să vă răspund precum un inginer?“. Zâmbeşte. „Orice, dacă sunt plătit. Sau… tot ceea ce este bine pentru mine şi pentru societate“.
E mehedinţean şi n-are 50 de ani, ci mult mai mult. S-a născut cu 74 de ani în urmă, în satul Scăpău din Devesel: „Îi zice astfel pentru că demult, pe vremea turcilor, aceştia au adus cu ei lepra. Cei care au scăpat şi-au spus, firesc, Scăpău“.
Un vis mai vechi
Pe vremea aceea era greu să-şi închipuie că într-o zi, după ce va ieşi la pensie, o să fie coleg de grupă cu fiul său. Dar niciodată n-a renunţat la ideea de a deveni, din nou, student. „Era un vis de-al meu. Tot timpul mi-am dorit asta, dar aveam familie, copii, era viaţa grea, nu prea-mi permiteam. Şi apoi, într-o toamnă, n-am mai ratat ocazia. În aceeaşi zi m-am înscris la două facultăţi: la Drept şi la Agricultură. Cum s-a întâmplat… să vă povestesc. Sorin, băiatul meu, nu prea avea vocaţie şi tragere de inimă pentru facultate. Şi-atunci, ce-am zis eu? Am vorbit cu soţia mea, ne-am consultat şi eu am propus să mă înscriu şi să-l trag după mine. Am luat poze de acasă, acte, tot, am mers şi-am completat cererile şi… uite-aşa am ajuns student“, povesteşte Ion Mazilu.
Colegii ştiau că e frate cu băiatul
În peisajul anului I, bărbatul de aproape 70 de ani părea un exemplar ciudat, care-şi rătăcise calea. „Prima dată când am intrat în clasă, s-au ridicat toţi. Au crezut că sunt profesor“, îşi aminteşte proaspătul absolvent. „M-am înroşit tot, apoi le-am făcut semn să ia loc şi m-am aşezat în primul rând, celelalte fiind ocupate. Ştiţi cum fac tinerii, se-nghesuie în băncile din spate. Cadrele didactice, când dădeau cu ochii de mine, credeau că sunt un intrus“, continuă el. Uşor, uşor, s-a împrietenit cu ceilalţi studenţi din grupă. A fost mai greu cu băiatul său: „Îi era jenă la început. N-a protestat, dar se jena. «Cum să fiu eu coleg cu tata?», zicea. Bineînţeles că nu stătea cu mine în bancă, iar colegii noştri ştiau că suntem fraţi“. Mai târziu însă, lucrurile aveau să se schimbe. „Când am devenit şef de an, Sorin n-a mai stat în ultimul rând, s-a mutat lângă mine“, zâmbeşte bărbatul cu păr grizonat. A fost ciudată viaţa de student, diferită de cea din tinereţe. „90% din tinerii de azi nu ştiu să înveţe. Tocesc, nu leagă cunoştinţele şi unii nu rămân cu nimic. Alţii nu prea vin la şcoală. Eu mă duceam zi de zi. Ascultam, participam, luam notiţe şi, în timp, au început să-mi solicite cursurile. Ba unii le-au şi vândut. Cu 50.000 de lei vechi bucata“, râde cu mândrie.
Fără taxă de şcolarizare
Începând din anul al doilea, Ion Mazilu a primit o bursă republicană, fiind scutit de taxa de şcolarizare: „Nu-mi permiteam să plătesc două taxe pe an. Era prea mult. Mai ales că, la Agricultură, am făcut şi câte doi ani într-unul. La un moment dat, mă îmbolnăvisem. Câteodată, mi-era foarte greu. Aveam şi peste 20 de examene pe sesiune. Dar m-a ajutat mult soţia, pentru că m-a scutit de multe eforturi acasă. Şi copiii la fel“. Cu mulţi ani în urmă, după ce a terminat liceul, Ion Mazilu şi-a dorit să intre la facultate. Nu s-a putut atunci, din cauza trecutului de chiaburi al părinţilor. „Prima piedică a fost în 1948, când s-a aplicat reforma din învăţământ şi când ne-au repartizat la şcoli medii tehnice. Eu am nimerit tocmai la Oradea. Selecţia era făcută după categoriile sociale şi fiii de chiaburi erau trimişi cât mai departe“, povesteşte cu tristeţe Ion Mazilu.
Umilit de cei cu funcţii
„Aveam bursă pe-atunci. Cu două săptămâni înainte de absolvire, am fost repartizat la Leningrad, dar înainte să plec aveam nevoie de o caracterizare a familiei din partea primarului. Acela a scris atunci că sunt «fiu de chiabur şi duşman de ţar㻓, continuă bărbatul. N-a mai plecat niciunde. În 1953, când a terminat, n-a putut să dea examen la facultate din acelaşi motiv. Şi s-a angajat undeva în Mehedinţi. Abia în 1960 a intrat la Facultatea de Mecanizare a Agriculturii din Craiova, care, doi ani mai târziu, şi-a mutat cursurile la Timişoara: „N-aveam drept la bursă şi trebuia să muncesc, ca şi alţi colegi. Noi, băieţii, descărcam la vagoane în gară, iar fetele lucrau la grădina de zarzavat. Când am terminat, n-am putut să dau licenţa pentru că mi-a fost frică să nu mă trimită în agricultură, dar până la urmă tot acolo am ajuns“. A lucrat la Rogova, la IAS, cu derogare şi prin ’70 s-a mutat la Trustul de Construcţii, la Craiova. După 1990, şi-a făcut propria firmă de mobilă şi a cumpărat o casă. „În perioada asta a vieţii mele, m-am simţit umilit de cei care terminaseră o facultate, aveau o diplomă sau o funcţie. Unul dintre foştii mei colegi, atunci când ne întâlneam, întorcea capul spre vitrină“, mărturiseşte bărbatul.
În barou, ca avocat
Acum, se simte împlinit. Şi-a atins o aspiraţie, iar părinţii săi, chiar dacă îl doreau unul preot, altul militar, ar fi mândru de el. Are aproape o familie, care-l susţine şi-l iubeşte. „A fost visul meu, a fost şi visul părinţilor. Am vrut Dreptul, pentru că vreau să pot să-mi apăr cauza şi interesele singur. Apoi, Dreptul e un izvor de cunoştinţe de care fiecare om are nevoie. Pentru că, ştiţi cum se spune, nimeni nu e scutit de sancţiune pe motiv că nu ştie legea“, adaugă Ion Mazilu. Agricultura în miniatură o aplică acasă. Cunoştinţele îl întreabă ce face acum cu două facultăţi: „E simplu. Le pun în practică. Mă gândesc la postul de inginer-şef de la Staţiunea de Cercetare Banu Mărăcine, care e liber. Dar mă ispiteşte mai mult gândul de a intra în barou, ca avocat. Ori în Mehedinţi, ori în Dolj. Asta îmi place mult mai mult“.
